1989 sau Revoluţia văzută prin ochi de copii

N-am înţeles prea bine ce se întâmplă… De fapt nu ne-a spus nimeni nimic. Ne-au trimis acasă de la şcoală, fără nici o explicaţie, nimic… Copii… Ce să facem acasă… N-ar fi mai bine să dăm o fugă în centru, în „Orăşelul Copiilor”? După o mică ciondăneală („Nu-i bine, au zis să ne ducem acasă” „Hai, că nu se prinde nimeni. Ne dăm şi noi în maşinuţe şi apoi mergem acasă” „Nu, eu nu merg… Mai bine vii la mine!”), am ajuns acasă la Cristina. Nici nu intrăm bine pe uşă că sună telefonul. Maică-sa. „Cică să dăm drumul la televizor!” „Şi să ne uităm la purici?” Cristina deschide televizorul. Paul Şoloc şi Telejurnalul său… „Telejurnal la ora asta?” Măi să fie… Chiar o fi ceva grav… Din tot telejurnalul nu înţelegem mare lucru… Ceva despre Timişoara, ceva despre nişte elemente destabiliyatoare din Bucureşti… Mă hotărăsc să mă îndrept şi eu către casă…

Ajung la bunica mea. „Mamaie dă drumul la televizor! E Telejurnal!” Sună şi mama, spunându-i acelaşi lucru… Bunica, puţin reţinută pentru că încălca astfel o lege nescrisă a doliului (pe 14 noiembrie bunicul meu ne părăsise…), dă în cele din urmă drumul la televizor. Privesc cu ochi mari imaginile ce se derulau pe ecran. Înţeleg în sfârşit că Ceauşescu va ajunge acolo unde bunicul meu îl trimisese de mii de ori… ) Şi plâng. Pentru că vroiam ca şi bunicul meu să vadă asta. Mă trezesc vorbind „Eu plec la Bucureşti!”. Bunica, normal, nu mă ia în serios. Fratele meu, surprins, derutat, speriat… Vorbeşte la telefon cu mama: „Vrea să plece la Bucureşti!”. Apare şi o verişoară, cam slabă de înger şi uşor impresionabilă care începe să plângă. Ne uităm în continuare la televizor, aşteptăm cu înfrigurare să vedem ce se întâmplă…

Se trage, mor oameni, la televizor văd imagini ce-mi fac pielea găină. Mă întreb de ce vroiam acolo? De ce? Dacă mă împuşcau şi pe mine? Dar oare aş fi ajuns până la Bucureşti? Ce-aş fi făcut dacă ajungeam acolo? Puteam schimba eu ceva? Cine a tras? De ce? Ce mai aveau de apărat? Unde aş fi dormit noaptea? În ce pernă aş mai fi putut eu plânge tăcut şi înfundat?

De 3 ori în viaţă am plâns ore în şir, singură, în camera mea, înfundat, să nu mă audă nimeni, să nu mă aline nimeni… Prima oară, în 1986 când Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni. De ce plângeam? De bucurie dar şi de gelozie… Eram singura din casă care ţinea cu Dinamo… P A doua oară am plâns când a murit bunicul meu. Nu cred că a ştiut cineva cât de tare m-a durut, cât de mult am suferit… A treia oară am plâns atunci… la Revoluţie… Înţelesesem că vom fi liberi dar nu înţelegeam ce-i aceea libertate… Înţelesesem că am scăpat de comunişti dar nu înţelegeam ce-i aceea democraţie… Şi-aş fi vrut să fie şi bunicul meu lângă mine… Să-mi explice…

>> Citeste mai departe pe blogul My private…😀 world Ruxx, Bucuresti_

0 Responses to “1989 sau Revoluţia văzută prin ochi de copii”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: